Calinescu Cecilia sper sa vin in intampinarea celor care dau gradul II la limba romana




НазваниеCalinescu Cecilia sper sa vin in intampinarea celor care dau gradul II la limba romana
страница5/24
Дата конвертации10.12.2012
Размер1.07 Mb.
ТипДокументы
источникhttp://staticlb.didactic.ro/uploads/material/100/10/13//0fituici.doc
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   24

Fanica
personaj-narator –

"La hanul lui Manjoala" de I.L.Caragiale (1852-1912) este o nuvela fantastica si a aparut mai intai in "Gazeta sateanului" (1898), apoi in volumul "Nuvele, povestiri".

Fantasticul nuvelel este construit din doua elemente care se imbina armonios, real si fabulos. Actiunea nuvelei se desfasoara, totodata, si in doua planuri temporale, unul obiectiv, care inscrie evenimentele narate in prezentul realitatii si celalalt, subiectiv, al fabulosului mitic, ce tulbura subconstientul uman.

Nuvela "La hanul lui Manjoala" ilustreaza mitul folcloric al vrajitoarei malefice, care-i atrage pe tineri si-i intoarce din cale tulburandu-le mintile, scotand la suprafata dorinte ascunse, dar care, odata iesiti din cercul magiei diavolesti, isi reiau fagasul normal al vietii. Esenta ideatica a operei exprima un adevar mitic ancestral si anume ca acela care foloseste practici vrajitores,ti este pedepsit daca nu reuseste sa iasa de sub influenza farmecelor, asa cum este sanctionata cocoana Marghioala, in pragul batranetii, fiind mistuita de incendiul care a ars hanul din temelii, sugerand chinurile Iadului, unde s-a dus sufletul ei dupa moarte.

Naratorul, in ipostaza calatorului, situeaza inceputul nuvelei in planul real, printr-un monolog, aceasta nuvela fiind printre putinele creatii ale lui Caragiale scrise la persoana I. Personajul-narator se indreapta catre Popestii-de-sus, la polcovnicul Iordache, unde urma sa aiba loc logodna lui cu fata "a mai mare" a acestuia. Calaretul intentioneaza sa se opreasca la hanul lui Manjoala pentru "trei sferturi de ceas" ca sa-i dea calului graunte. Punctele de suspensie folosite in calcularea orelor necesare pana la destinatie, in formularea concluziei ca a "cam intarziat...trebuia sa plec mai devreme..." si a sperantei ca polcovnicul il va astepta totusi, dau monologului o discontinuitate a gandurilor si, impreuna cu expresiile din limba vorbita, creeaza stilului o oralitate sugestiva'

Calatorul zareste "ca la o bataie buna de pusca" luminile hanului lui Manjoala si isi aminteste - in timp subiectiv - ca barbatul murise in urma cu vreo cinci ani, lasand afacerile pline de datorii. Nevasta-sa, Manjoloaia, o femeie zdravana, a platit obligatiile, a reparat hanul si acareturile, a mai construit inca "un grajd de piatra" si oamenii spun ca "trebuie sa aiba si parale bune". Gura lumii o banuia de farmece, ori ca o fi gasit vreo comoara de a reusit sa scape de datorii, ba sa faca si afacerile sa mearga. Rememorarea intamplarilor scapa logicii firesti, planului real si se inscriu intr-un cadru fantastic: doi frati se dusesera intr-o noapte sa prade hanul, impreuna cu alti doi talhari. Unul dintre ei, "al mai voinic,.om cat un taur", cand a ridicat toporul sa sparga usa, "a picat jos" si-a murit, iar celalalt frate a amutit. Cei doi talhari care-i insoteau l-au pus pe mort "in spinarea frate-sau", cu gandul sa-l ingroape undeva, departe, dar cand sa iasa din curtea hanului, Manjoloaia a deschis fereastra si a inceput sa strige "hotii!". In mod cu totul surprinzator, in aceeasi clipa, le-a aparut in fata "zapciul (subprefect - n.n.) cu mai multi insi si cu patru dorobanti calari". Speriati de moarte, hotii au luat-o la fuga, lasand acolo "mutul cu frate-sau mort in carca". Toata lumea stia "ca mutul vorbeste" si cand a inceput interogatoriul au crezut ca se preface. Desi l-au batut "pana 1-au smintit ca sa-i vie glasul la loc - degeaba", n-au putut afla nimic nici despre cele intamplate, nici despre cei doi complici.


De atunci nu s-a mai intamplat "s-o calce talharii" pe Manjoloaia. Naratorul isi aminteste povestea miraculoasa si-i face placere sa se gandeasca la aceste minuni ce se petrecusera la han, in timp ce calatorea singur si numai gandurile ii tineau de urat.

Revenind in plan real, naratorul observa in detaliu agitatia de la han, da calul in grija unui argat, apoi intra in carciuma unde faceau "refenea (petrecere in comun, chef- n.n.) oameni multi" si cantau olteneste "doi tigani somnorosi". Cocoana Marghioala era la bucatarie, de unde un "abur de pane calda" il ademeneste pe calator, iar femeia il intampina cu bucurie, ca pe un client "de omenie": "- Bine-ati venit, coane Fanica", fiind si singura data cand se specifica numele personajului. Apoi ea da porunca "unei cotoroante" sa-i aseze masa in odaie.

Cunoscand-o inca de cand era copil, pe cand trecea cu tatal lui spre targ, calatorul stia despre cocoana Marghioala ca era femeie "frumoasa, voinica si ochioasa", dar parca niciodata nu-i placuse atat de mult ca acum. Personajul-narator tsi face un portret succint prin autocaracterizare ironica: "curatel si obraznic, mai mult obraznic decat curatel" si, pentru a-si confirma calitatile, indrazneste s-o ciupeasca pe hangita si sa-i spuna ce ochi frumosi are. Este si prima sugerare a tentatici la care este supus omul de catre fortele maleflce, deoarece fortele necuratului l-au impins la acest gest necugetat: "ajungand cu mana la bratul ei drept, tare ca piatra, m-a-mpins dracul s-o ciupesc". Spre mirarea tanarului, cocoana Marghioala stia ca el se ducea la pocovnicul Iordache pentru a se logodi cu fata lui cea mare si-l mustra pentru obraznicie, amenintandu-l cu viitorul socru, dar in acelasi timp il previne: "- la nu ma-ncanta".

Tanarul este cucerit tncetul cu incetul, conform unei strategii tainice, numai de Marghioala stiute. Mai Mai il incanta odaia curata si cocheta, in care totul este "alb ca laptele", "cald ca sub o aripa de closca" si miroase a mere si gutui. Asezandu-se la masii, tanarul vrea sa se inchine, dar observa cu uimire ca pe peretele de la rasarit nu se afla nicio icoana, despre care cocoana ii spune ca nu ar folosi la nimie: "- Da-le focului de icoane! d-abia prasesc cari si paduchi de lemn...". Cand tanarul isi face totusi cruce, dupa obicei, izbucneste "un racnet" si el crede ca a calcat "cu potcoava cizmii, pe un cotoi batran, care era sub masa". Cocoana se repede si deschide usa ca sa iasa afara "cotoiul suparat", dar aerul rece stinge lampa. Credintele populare spun ca pisica neagra este una dintre infatisarile pe care le ia diavolul, iar graba cu care femeia ii deschide usa insinueaza un prim element al vrajitoriei. In intuneric, tanarul incepe s-o mangaie si s-o sarute pe hangita -"Eu, obraznic, o iau bine-n brate si-ncep s-o pup... Cocoana mai nu prea vrea, mai se lasa"-, pana cand ii intrerupe jupaneasa, care aducea "tava cu demancare si cu o lumanare".

Planul real alterneaza cu cel fabulos, construind astfel o scena fantastica emotionanta. Urmatoarea tentatie catre placere este mancarea, foarte gustoasa - descrisa cu minutiozitate de narator - si impreuna cu vinul bun ii dau tanarului "un fel de amorteala pe la incheieturi", dar cand afla ca afara a inceput viscolul, se dezmeticeste brusc, intra in realitate si constata ca ceasul era "zece si aproape trei sferturi", adica statuse la han "doua ceasuri si jumatate". Argatii se culcasera si, iesind pe prispa hanului, vede cu ingrijorare ca "este o vreme vajnica", iar in vazduh, "urla vantul nebun". Desi cocoana Marghioala incearca sa-l convinga sa nu plece pe asa un "vifor mare", tanarul se duce singur la grajd, trezeste un argat ca sa-i inseueze calul, apoi, intorcandu-se in odaie sa-si ia ramas bun, o gaseste pe femeie "cu caciula mea in mana", pe care "o tot invartea s-o rasucea". Intreband de plata, gazda ii spune, "uitandu-se adanc in fundul caciulii", apoi privind la el cu ochi "cari-i sticleau grozav de ciudat", ca are sa achite atunci cand va trece inapoi, sugerand noi elemente ale colaborarii femeii cu fortele malefice si farmecele pe care aceasta le face calatorului care voia sa-si urmeze drumul. Marghioala ii vrajise caciula, pentru a-l obliga sa se intoarca la han.

In plan real, tanarul incaleca si pleaca de la han, iar ca sa-i treaca de urat fluiera "un cantec de lume ca pentru mine singur". Cand isi face cruce pentru drum, caiaretul aude usa hanului trantindu-se si "un vaet de cotoi", dar se gandeste ca Marghioala il apucase pe pisoi cu usa. Viscolul se dezlantuise cu putere si frigul il patrundea nemilos, inghetandu-i mainile si picioarele.

Intampiarile care urmeaza intra intr-un cadru fabulos, caiaretul incepe sa simta "durere la cerbice (ceafa - n.n.), la frunte si la tample fierbinteala si bubuituri in urechi" si se gandeste ca bause prea mult. Dar starea lui se inrautatea vertiginos, il ardea sub coaste, "un junghi m-a fulgerat pan tot cosul pieptului de colo pana colo" si, cu toate ca era viscol, isi scoate caciula, care ii strangea capul "ca o menghinea". Calatorul regreta ca parasise hanul, deoarece se gandeste ca la polcovnic toata lumea se culcase, crezand - pe buna dreptate - ca n-o fi fost prost sa piece pe o vreme ca asta. Calul se impleticea, de parca ar fi baut si el.

Vremea se mai domoleste, "s-a luminat a ploaie" si tanarul isi pune din nou caciula pe cap, dar brusc "sangele incepe iar  sa-mi arza peretii capului". Zareste pe drum "o mogandeata mica sarind si topaind" si cand scoate pistolul aude "un glas de caprita". Calul se sperie, se-ntoarce si porneste inapoi, spre han. Tanarul il struneste si vede uimit o caprita neagra care "aci merge, aci se-ntoarce; arunca din copite; pe urma se ridica-n doua picioare, se repede cu barbita in piept si cu fruntea inainte sa-mpunga, si face sarituri de necrezut si mehaie si fel-de-fel de nebunii". Calatorul descaleca, vrand sa dea capritei tarate si vede ca este "un ied negru, foarte dragut", pe care il ia si il pune in desaga din dreapta, peste niste haine. Se sugereaza ca diavolul luase, de data aceasta, infatisarca atragatoare a unei caprite negre.

Secventa urmatoare imbina magistral planul real cu eel fabulos. Calatorul incaleca si calul porneste nauc, sarind bezmetic peste gropi, peste musuroaie, fara sa mai poata fi oprit. Cu trupul inghetat, cu capul fierbinte, caiaretul regreta inca o data ca parasise hanul ca un prost, gandindu-se ca primitoarea gazda i-ar fi dat odaia ei pentru o noapte. In acest timp, iedul "se misca in desaga sa se aseze mai bine" si scosese afara capul, privindu-l cuminte. Uitandu-se la cer, tanarul isi da seama ca, in loc sa mearga la deal, o luase la vale si ca se ratacise intr-o "porumbiste cu cocenii netaiati". Calul cade in genunchi si drumetui, speriat, isi face cruce. Imediat simte "o zvacneala puternica langa piciorul drept", se gandeste ca o fi strivit iedul si, cand baga mana in desaga, constata ca il pierduse probabil, pentru ca acesta nu mai era acolo. Calul se ridica buimac in doua picioare, se smuceste si, dupa ce-si tranteste stapanul la pamant, o ia la goana peste camp ca apucat de streche, disparand in intuneric.

De la Gheorghe Natrut, care era paznic la coceni, afla cu stupoare ca era in Haculesti, deci foarte aproape de hanul lui Manjoala, desi mersese prin viscol mai bine de patru ceasuri. Vede lumina la odaia cocoanii Marghioala si se teme ca ea sa nu aiba "alt drumet mai intelept" pe care sa-l fi gazduit in patul curat, iar el sa fie nevoit sa doarma pe "vreo lavita langa cuptor". Cand sa intre, tanarul se impiedica in prag de ied, "tot ala", care se duse sa se culce cuminte sub pat. Bucuros ca patul era nedesfacut si obosit de drum, calatorul duce mana la frunte sa se inchine si sa-i multumeasca lui Dumnezeu ca scapase cu bine, dar cocoana i-a apucat repede mana si 1-a imbratisat strans. El se simte din nou incantat de odaia alba si nu mai stie cat ar fi ramas ca vrajit la hanul Manjoloaii daca n-ar fi venit pocovnicul Iordache, care 1-a scos de acolo cu scandal si mare taraboi.

De trei ori a fugit tanarul inainte de logodna si s-a intors la han, dar viitorul socru, hotarat "sa ma ginereasca", a pus oameni de 1-au prins si l-au dus "legat cobza la un schit in munte", unde a tinut post, a batut matanii si i s-au facut molitve timp de patruzeci de zile, dupa care s-a pocait si s-a insurat cu fata lui Iordache.

Numai credinta in Dumnezeu si pocainta pot salva sufletul omului de la capcanele pe care i le intinde Satana prin tentatii amagitoare, atractive, deturnandu-1 de la calea cea dreapta, de la fagasul firesc al vietii.


Dupa o vreme de la aceasta intamplare, "intr-o noapte limpede de iarna", cand tanarul sedea la taifas cu socrul sau, aflara ca hanul lui Manjoala "arsese pana in pamant", ingropand "pe biata cocoana Marghioala, acu harbuita, subt un morman urias de jaratic". Bucuros ca "a bagat-o in sfarsit la jaratic pe matracuca", Iordache il pune pe ginere-sau sa-i povesteasca "pentru a nu stiu catea oara" intamplarea ciudata prin care trecuse la hanul lui Manjoala. Socrul crede ca in fundul caciulii pusese cocoana Marghioala farmecele, iar iedul si cotoiul erau tot una cu dracul.

Finalul nuvelei se manifesta in planul real si este aluziv, personajul-narator concluzioneaza ca, daca iedul si cotoiul erau diavolul, atunci inseamna ca si "dracul te duce, se vede si la bune", facand trimitere la perioada de placed petrecuta de el la han cu Marghioala. Socrul sau, pocovnicul Iordache, devine moralizator, sustinand ca mai intai raul te tenteaza, ca sa prinzi gustul, apoi te spurca si "stie el unde te duce...". Intrebat de unde ar putea el cunoaste aceste lucruri, socrul ti raspunde, mucalit, "asta-i alta caciula", lasand sa se inteleaga faptul ca si el in tinerete avusese o astfel de experienfa amoroasa dracoasa, care-l tentase candva, dar isi venise in fire, isi intemeiase o familie si era acum un om respectat si un bun crestin. De aceea stiuse el cum sa procedeze cu viitorul ginere pentru ca sa-l aduca pe calea cea buna.

Autorul este acelasi cu naratorul si cu personajul principal, relatand in timp subiectiv intamplarile petrecute candva, intr-un timp obiectiv. Planul real foloseste motivul calatoriei ca mijloc al cunoasterii miturilor si credintelor stravechi, ca taram fascinant al fabulosului. In credintele mitice autohtone, farmecele, vrajile care apeleaza la fortele raului au efect nefast asupra oamenilor, ii deturneaza de la esentele vietii. Tanarul este vrajit prin farmecele pe care le facuse cocoana Marghioala caciulii sale, sugerand faptul ca el isi pierde mintile, iese din zona logicii si a ratiunii umane, obiectul fiind propriu capului: "Caciula parca ma strangea de cap ca o menghinea". Cand isi scoate caciula, drumetul incepe sa gandeasca logic, dandu-si seama ca nu trebuia sa piece de la han pe viscol. Punand-o la obrancul seii, calul "se-mpletecea parca bause si el...". Cand isi pune, din nou, caciula pe cap, simte cum "sangele incepe iar sa-mi arza peretii capului" si calareste bezmetic, nu mai stie unde se afla, rataceste drumul.

Faptul ca vrajitoarea apeleaza la forte malefice este sugerat de amestecul Satanei in farmecele pe care le face ea, prin racnetul si vaietul de cotoi, prin zburdalnicia nebuna a capritei negre, care-1 intruchipeaza pe diavol. Farmecele au efect asupra omului, il zapacesc, il deturneaza de la firescul vietii. Tanarul ramane la han vrajit de nurii cocoanii si, dupa ce viitorul socru ii sileste, energic, sa paraseasca acest loc al pacatului, el se intoarce vrajit inapoi inca de trei ori, inainte sa-1 lege si sa-l duca la un schit ca sa-1 scape de farmece prin credinta in Dumnezeu. Credinta strabuna pledeaza pentru ideea ca fortele diavolesti pot fi invinse numai prin rugaciuni, matanii si molitve, prin pocainta, prin forta divina.

Ca in orice proza fantastica, in nuvela se manifesta arta echivocului, a ambiguitatii prin care "se transfera in real un fapt de magie vrajitoreasca pana la a-l crede o intamplare banala" (Mihai Ungheanu).

Arta narativa ilustreaza aici un singur fir fabulativ, urmarind un conflict concentrat. De remarcat sunt detaliile sugestive care compun portretele celor doua personaje, precum si cele folosite In descrierea amanuntita a odaii, a mancarii. Detaliul este semnificativ in descrierea naturii dezlantuite, care ar infricosa pe oricine s-ar incumeta s-o infrunte.

"Geniu bilateral, ca tehnica, I.L.Caragiale este, in acelasi timp, un geniu unitar, ca atitudine in fata vietii. Satira lui izvoraste din strafundurile ancestrale, dintr-un instinct al feeriei, contrazis de platitudinea vietii reale, pe care o accepta modesta si inteleapta, fixata in canoane de bun-simt si respect al traditiilor arhaice. Povestitorul de duh oriental, mai just de nuanta balcanica, este savuros in pitorescul lui moral si de o arta minutioasa, in felul cum stie sa remvieze, prin limbaj si viziune, o lume in care visul si realitatea se-mbina, coordonate de o lucida ironie". (Pompiliu Constantinescu)


În vreme de război

de I.L.Caragiale

  • comentariu –

Nuvela se inscrie in curentul realist. 2. Personajul Stavrache este urmarit in evolutia sa psihologica. 3. Secventele care transpun visele si nebunia personajului investigheaza subtil subconstientul personajului. Tema Nuvela urmareste nasterea si evolutia unei stari obsesionale. Subiectul Actiunea se petrece in timpul Razboiului pentru Independenta (1877), de unde si numele nuvelei.

Subiectul urmareste evolutia lui Stavrache, un hangiu din Podeni. Acesta afla in mod neasteptat ca fratele sau, preotul Iancu Georgescu, este capetenia unei bande de talhari. Cand intreaga banda este prinsa, speriat, Iancu ii cere ajutor fratelui sau. Stavrache este oripilat de marturisirea lui, totusi se gandeste sa-l ajute asa cum ii cere datoria lui de frate. La han se afla un regiment care pleca pe front. Hangiul il indupleca pe ofiterul care conducea regimentul sa-l ia pe fratele sau ca voluntar, fara sa ceara acte ori alte formalitati. Iancu pleaca la razboi, iar Stavrache ramane sa poarte povara cumplitului secret. I se pare nedrept ca talharii nu l-au tradat pe Iancu si asteapta vesti de la fratele sau. Stavrache se gandeste ca Iancu ar trebui pedepsit, dar urmareste in ziare stirile despre front, sperand sa nu fie ranit. Apoi, incepe sa se gandeasca la averea preotului. Intr-o zi primeste vestea mortii fratelui sau. Scrisoarea era o farsa a unui camarad de-al lui Iancu, insa Stavrache nu stie acest lucru. Hangiul incepe sa fie bantuit de cosmaruri. Mai intai viseaza ca fratele lui, aflat in postura de ocnas evadat, vine sa-i ceara ajutor, dar el refuza sa i-l dea, iar Iancu il intreaba cu imputare: Credeai c-am murit, neica? Intrebarea declanseaza o lupta acerba intre frati. Apoi Stavrache viseaza ca Iancu vine amenintator, ca soldat victorios, si ii repeta aceleasi cuvinte, apoi il ataca. Stavrache traieste singur, cu gandul ca fratele lui e mort, dar fara sa poata intra legal in posesia averii acestuia. Dupa cativa ani, Iancu se intoarce pe neasteptate, intr-o noapte de iarna cumplita. Acesta cheltuise banii garnizoanei si venise la Stavrache ca sa obtina suma delapidata. Stavrache reactioneaza asa cum facuse in cosmar, adica il ataca in liniste, asteptand ca halucinatia sa-si urmeze cursul, dar, cum de data aceasta nu mai iese invingator, personajul cedeaza, isi pierde mintile si incepe sa cante popeste. Nuvela se incheie cu fraza resemnata a preotului-talhar: N-am noroc.

Comentariul Nuvela In vreme de razboi are o constructie realista. In ciuda acestui fapt, instanta narativa stabileste cu personajul sau o relatie specifica romantismului. Caragiale isi mentine aceeasi atitudine de umor retinut, prezent in toate operele sale, ceea ce aici se observa mai cu seama din faptul ca isi numeste personajul, cu o falsa reverentiozitate, d. Stavrache ceea ce edulcoreaza oarecum povestea. Stavrache este un hangiu cu principii morale, oripilat de teribila taina a fratelui sau, popa Iancu, seful unei bande de talhari; totusi, il ajuta inrolandu-l ca voluntary intr-o trupa de soldati care tocmai plecau pe front.

Intreaga avere a lui Iancu ramane in grija lui Stavrache. Hangiul este un om moral, dar principiile sale izvorasc din educatie si mai ales din rutina vietii. Totodata este o fiinta practica, dovada si ocupatia sa de hangiu, cu o exacta apreciere a valorilor materiale, trasatura care incepe sa se degradeze din cauza singuratatii si poate din cauza noii situatii, de virtual mostenitor al lui Iancu.


Scriitorul isi construieste personajul conturand conflictul dintre educatie si instinct, dintre dragostea fraterna si avaritia neconstientizata prin secvente de notatie realista. Obsesia se instaleaza treptat: o data cu gandul ca Iancu ar putea muri pe front, ea prinde contur clar in momentul in care Stavrache primeste scrisoarea prin care ii este anuntat decesul fratelui sau (si care se dovedeste a fi o gluma) si se generalizeaza atunci cand personajul incepe sa aiba viziuni chinuitoare. Caragiale ilustreaza starea obsesionala a hangiului prin descrierea amanuntita a halucinatiilor lui, in care sunt inserate toate elementele care au generat boala.

Prozatorul nu analizeaza trairile eroului, nu face observatii asupra manifestarii lor, ci descrie visele in detalii sugestive pentru transformarile care au loc in subcon stientul lui Stavrache. Mai intai, Iancu apare in visul hangiului intr-o ipostaza jalnica, de fugar care cerseste mila fratelui sau, ceea ce exprima sentimentul initial de vinovatie, adanc inradacinat in constiinta lui Stavrache: Umblase prin codri nemancat; trecuse prapastii; haina si nadragii ii erau numai zdrente; opincile sfasiate; palmele si talpile picioarelor si gleznele pline de sange. Dar in sfarsit ajunsese la frate-sau. Ticalosule! striga d. Stavrache, ne-ai facut neamul de ras! sa piei, sa nu te mai vad! Pleaca! Du-te-napoi de-ti spaseste pacatele! Fugarul a plecat oftand si cand a ajuns in prag: Nene, zice, fa-ti pomana, da-mi o bardaca de apa. Atata a putut sa zica si a picat jos moale ca o carpa. Lui d. Stavrache i s-a facut mila; s-a repezit sa-l ridice ca sa-l puie pe pat: nu-l putea lasa sa moara ca un cane. In continuare, visul cuprinde incercarea epuizanta a hangiului de a urni din loc trupul ca de plumb al fratelui, care isi recapata in mod miraculos puterile, ii pune genunchiul in piept si il intreaba cu imputare: Gandeai c-am murit, neica? Acest prim vis al lui Stavrache exprima in mod explicit un conflict interior intre principiile morale si dragostea de frate.

Pentru hangiu, Iancu este un ticalos, un talhar care ar fi trebuit pedepsit, de aceea si face caz de renumele familiei: ne-ai facut neamul de ras! Desi il ajutase sa fuga, Stavrache se gandeste la pedepsirea vinovatului si, dupa ce sunt judecati talharii, hangiul comenteaza cu parere de rau: nici vorba n-a fost la judecata despre popa, despre capul si gazda talharilor. Aoleo! ce mai judecatori!

Cand primeste primele vesti de la Iancu, in care acesta ii povestea despre actele eroice savarsite la Plevna, hangiul mototoleste scrisoarea, iar starea lui de nemultumire este explicit prezentata de narator: in sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria. In acelasi timp, se intreaba daca, la intoarcere, Iancu ar putea sa-si mai revendice averea pe care acum o administra Stavrache. Este evident ca hangiul vrea averea fratelui sau, dar isi justifica lacomia prin principii care i se par solide: in fond, Iancu este un ticalos care merita pedepsit, iar sentimentul acesta se converteste in visul sau. Stavrache are oarecare simt moral, dar si porniri avare. Acestea nu anuleaza sentimentele lui fata de Iancu: isi iubeste fratele si are constiinta datoriei fata de el; Stavrache este fratele cel mare, neica, si trebuie sa aiba grija de fratele ratacitor. Din aceasta antinomica situatie se naste visul lui Stavrache. Imaginea de ocnas evadat exprima acest amestec de vinovatie si indignare care il stapaneste pe hangiu. Iancu este fratele de care trebuie sa-i fie mila, povara (trupul de plumb), dar este si amenintarea.

Desi cosmarurile lui Stavrache se manifesta dupa ce primise vestea mortii fratelui sau, el resimte imaginea acestuia din vis ca pe o amenintare. Impresia se accentueaza, iar evolutia personajului de la sentimentul de vina la teama devoratoare este ilustrata prin gesturi si atitudini abia schitate, care surprind momente esentiale din viata cotidiana a personajului: el mototoleste instinctiv prima scrisoare trimisa de fratele sau, apoi incepe sa emita ipoteze in legatura cu posibila lui moarte, iar gandurile devin obsesii, se transforma in cercuri stramte; Stavrache invoca ajutorul lui Dumnezeu, isi sfinteste casa, dar cosmarul se instaleaza, revine la intervale regulate, timp de cativa ani. De fapt, hangiul resimte moartea fratelui sau ca pe o consecinta a gandurilor lui. Stavrache traieste singur si trece deja printr-o drama moartea mamei sale. Devine din ce in ce mai ursuz, o palmuieste pe fetita care incearca sa fure un covrig din pravalie, iar, cand primeste vestea ca Iancu este mort, este zdrobit si plange mult, apoi se intereseaza de formalitatile mostenirii. In fond, hangiul nu se bucura de averea fratelui, nu traieste deliciile avaritiei, pur si simplu isi doreste averea lui Iancu si se simte vinovat pentru asta. Singur, fara familie si fara prieteni, blocat in obsesii si cosmaruri, Stavrache intretine o legatura, neconstientizata, doar cu fratele sau.

Framantarea initiala e sintetizata intr-o fraza care insoteste de fiecare data fantomatica aparitie a lui Iancu: Gandeai c-am murit, neica? Secventa cuprinde si dorinta, dar si teama personajului, vine si din sentimentul de culpabilitate, si din cel de cupiditate. Treptat, imaginea fratelui devine cumplit de amenintatoare, se converteste in capitanul victorios si intimidator. Cele doua arhetipuri onirice exprima doua momente ale sentimentului obsesiv de vina: ocnasul evadat intruchipeaza un dublu delict, pe cata vreme soldatul este atotstapanitor. In ipostaza de capitan, Iancu este puternic, de neinvins, dar nu-l ataca pe Stavrache; doar il prigoneste, il atinteste cu privirea si ii pune, bineinteles, intrebarea fatala: Gandeai c-am murit, neica? Hangiu este cel care se indarjeste, devine agresiv si vrea sa stranga de gat nesuferita aratare. El este bantuit de imaginea fratelui pentru ca in strafundul sufletului se invinovateste de moartea lui, iar acest sentiment de vina se intrupeaza mustrator in figura capitanului. In final, cand Iancu isi face intr-adevar aparitia, Stavrache innebuneste.

Pregatit cu grija prin descrierea amanuntita a halucinatiilor hangiului, deznodamantul reia din perspectiva realitatii situatiile cosmaresti, traite de Stavrache. Impacat de multa vreme cu situatia ca trebuie sa se lupte cu fantoma fratelui sau, sa o invinga si sa astepte apoi urmatoarea ei aparitie, eroul reactioneaza conform cosmarului, atunci cand Iancu apare cu adevarat; el il ataca in liniste, asteptand ca halucinatia sa-si urmeze cursul, dar, cum de data aceasta nu mai iese invingator, personajul cedeaza, isi pierde mintile si incepe sa cante popeste, identificandu-se cu fratele sau, acceptandu-si teama care a invins.

Nebunia lui Stavrache se declanseaza sub efectul surprizei; Iancu, fire glumeata, nu i se arata de la inceput, iar, cand suspiciunile lui Stavrache in legatura cu strainul adormit se amplifica, adica dupa ce tensiunea este creata, in fine, isi dezvaluie identitatea si rosteste tocmai vorbele pe care le auzea Stavrache in viziunile sale: Ma credeai mort, nu-i asa? Criza personajului se declanseaza pentru ca realitatea este identica halucinatiilor sale: Tot viforul care urla in noaptea grozava sa fi napadit dintr-o data in teasta lui Stavrache, nu l-ar fi clatinat mai cu putere decat infatisarea si vorbele acestea. Daca in cosmarul sau obisnuit, hangiul respecta un scenariu, resemnat (orice minune a treia oara, trebuie sa ni se para lucru firesc), modificarile ce survin de data aceasta il obliga sa caute alta rezolvare; el trebuie sa iasa victorios si singurul mod este de a lua locul biruitorului, de fapt de a-l anula, luandu-i identitatea de dinainte ca nenorocirile lui Stavrache sa inceapa, de pe cand Iancu mai era inca popa din Podeni. De aceea hangiul canta popeste, intorcandu-se instinctiv la acel moment al normalitatii.

Deznodamantul nuvelei este concentrat in jurul starilor clinice ale personajului, urmarite in detalii grotesti (contractiile musculare, expresia impietrita, repeziciunea si violenta miscarilor, spuma rosie de la gura), ceea ce face ca povestea hangiului sa devina un studiu de caz; dar scriitorul nu-si poate infrange tentatia de a construi dramaturgic si raporteaza deznodamantul si la celalalt personaj, pentru care intamplarea este tradusa la ghinionul evocat comic: N-am noroc, spune cu resemnare Iancu; prin replica aceasta, finalul tensionat se relaxeaza usor, iar subiectul nuvelei aduce vag in memoria cititorului celebra replica a conului Leonida: Omul bunioara, de par egzamplu, dintr-un nu-stiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intra la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! si dupa aia, din fandacsie cade in ipohondrie. Pe urma, fireste, si nimica misca.


Referinte critice [...] pe langa analiza, intalnim si tipologii, fiindca Stavrache, frate neomenos, intruneste ceva din eternul uman. Nu lipseste de altfel nici obligatoriul factor ereditar al naturalistilor, strecurat cu discretie, de asta data fara parada scientista. Incontestabil exista o tara in familia in care un frate innebuneste, iar altul se face talhar ca popa si delapidator ca ofiter. Posibil alcolism, pentru ca il vedem pe Stavrache band. (G. Calinescu Istoria literaturii romane..., Ed. Minerva, 1984, p. 498) Am spus ca I. L. Caragiale nu este un descriptiv, un ochi plastic. Evocarea mediului ocupa totusi un mare loc in arta sa. Dar evocarea mediului nu este aci efectul notarii unor lucruri vazute, ci a moravurilor si a vorbirii.

Caragiale nu descrie niciodata interioare, rareori si cu zgarcenie aspecte vestimentare, foarte putin din lucrurile cu care oamenii se inconjoara si pe care ei le manuiesc.

Oamenii lui Caragiale se misca intr-o lume fara obiecte, dar se misca dupa deprinderile comune timpului si societatii lor. Marele lui mestesug consta in prezentarea tipului in individ, incat adevarata tema a naratiunilor lui este viata societatii romanesti, mai cu seama a micii burghezii bucurestene in cele doua sau trei decenii dupa 1880. Intre formele de viata ale acestei societati un loc intins ocupa modul ei de a grai, vocabularul, ticurile verbale, expresiile comune, toate acele automatisme ale vorbirii care deseneaza, peste intentia comunicarii individuale, structura obiectiva si autonoma a limbajului omenesc.

Momente

de I.L.Caragiale

Aparute sub acest generic,mai intai in revistele sale “Claponul”, “Moftul roman”, apoi in volumul “Momente, schite,amintiri” aparut in Bucuresti (1908),creatiile lui Caragiale sunt “nu momente,ci monumente”,cum s-a observat prin talentul inimitabil al autorului de-a condensa realitatea,de-a renunta la detaliul inutil si obositor prin economia de limbaj si de mijloace artistice.

Fiind preocupat dintotdeauna de-a spune mult prin cuvinte putine,Caragiale a realizat adevarate miniature ce au fiecare limpezimea de cristal a operei indelung finisate, iar toate impreuna stralucirea unui sirag in care fiecare segment le pune in valoare pe celelalte, relevandu-le noi valente si noi sensuri.

Ca si in teatru,autorul impresioneaza in schitele sale prin marele talent portretistic,dand la iveala zeci de personaje din cele mai diverse medii sociale, de la politicieni si ziaristi cu pretentii,pana la copii naivi si rasfatati.El a reusit sa creeze adevarate tipologii prin capacitatea de a sintetiza din mai multi indivizi trasaturile tipice ale genului:parveniti,ridicoli,tipul flecarului, al functionarului prafuit si anonym,ziaristii inventatori de stiri false si de senzatie etc. De sub lupa sa n-a scapat nici scoala, ironizata pentru metodele inapoiate de predare si ridicolul unor dascali ca Marius Chicos Rostogan ce-si demonstreaza maiestria pe “ogorul pedagogic” prin “aplicatiunea” metodei “intuikive” care,dupa parerea sa are rezultate “sublime”, dar care “lipsesc cu desavarsire”,adaugam parafrazandu-l tot pe autor. Banalitatea,lipsa de coerenta a cunostintelor, nepotismul, vulgaritatea limbajului folosit de la catedra fac din personajul sau cel mai caraghios “professor” al literaturii romane.

Caragiale nu-I iarta nici pe copii,care insa sunt victime ale “educatiei” celor adulti.Rasfatati si incurajati prin laude exaggerate,Goe si Ionel devin obraznici, nepoliticosi,fac tot felul de nazbatii pentru care nu sunt mustruluiti sau pedepsiti si astfel li se cultiva lasitatea si lipsa de raspundere. Ceea ce se remarca in schitele lui Caragiale este un monumental creator al limbii romane,de asta data in prim plan fiind varianta urbana in plina afirmare, contaminate uneori de influenta ridicola a jargonului sau argoului.Excelenta cunoastere a limbii, detaliul cel mai insolit, fac din limbaj si o sursa subtila de umor,de la sonoritatile si etimologiile caraghioase ale numelor pe care le poarta personajele,pana la ticurile verbale uneori monosilabice. Confesiunea sa plina de umor “simt teribil si vad monstrous” poate fi inteleasa si in spatiul acesta al detaliului lingvistic cu efecte neasteptate,de pilda, compromiterea cuvantului “amic” nereabilitat nici astazi.

Prin schitele sale se releva imensa personalitate a autorului,dupa cum observa Stefam Cazimir in “Universul comic”:”Eroul cel mai bine definit si cel mai autentic al schitelor lui Cargaiale,nu este altul decat Caragiale.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   24

Похожие:

Calinescu Cecilia sper sa vin in intampinarea celor care dau gradul II la limba romana iconPrograme şcolare ciclul superior al liceului limba şi literatura româNĂ clasa a xi-a1

Calinescu Cecilia sper sa vin in intampinarea celor care dau gradul II la limba romana iconPrograme şcolare ciclul superior al liceului limba şi literatura româNĂ clasa a xii-a1

Calinescu Cecilia sper sa vin in intampinarea celor care dau gradul II la limba romana iconPriority access for out-of-home care

Calinescu Cecilia sper sa vin in intampinarea celor care dau gradul II la limba romana iconAdvanced joy health care 619-282-8094 Aug. 2012

Calinescu Cecilia sper sa vin in intampinarea celor care dau gradul II la limba romana iconThe Prevalence and Direct Health Care Costs of fibromyalgia syndrome (fms)

Calinescu Cecilia sper sa vin in intampinarea celor care dau gradul II la limba romana iconTestbank chapter Title: The Pediatric Patient in the Adult Critical Care Unit

Разместите кнопку на своём сайте:
Документы


База данных защищена авторским правом ©kzdocs.docdat.com 2012
обратиться к администрации
Документы
Главная страница